Monday, April 11, 2011

Bucegi - Refugiul Tiganesti (ianuarie 2011)

Traseul: Prima zi: Bran - Poarta - Clincea - Refugiul Tiganesti
Ziua a 2-a: Refugiul Tiganesti - Cabana Malaiesti - Rasnov

Participanti: Bogdan, Liviu

Un inceput nu foarte promitator: ceata si ninsoare usoara

nu a trecut prea mult pana ne-am pus amandoi pe fotografiat...



(photo by Bogdan)

In drum spre Tiganesti...un drum prin padure foarte fain pe care-l mai parcursesem cu 2 luni in urma.




Iesind din padure, lucrurile se complica. Vizibilitatea scazuta, dispar si urmele pe care le urmaseram, efortul devine mai mare insa, decidem sa continuam. Nu vroiam sa renuntam...inca.

Bogdan in actiune

Din ce in ce mai greu dar, ceea ce era mai greu urma sa vina. Deocamdata singura problema era zapada mare care ne creea dificultati in inaintare.




O mica pauza inainte de portiunea care aproape ne-a facut sa abandonam si sa ne lasam de mers pe munte pentru o perioada.








Cu toate ca facusem traseul cu putin timp in urma, de data aceasta aprope ca nu mai recunosteam drumul. Zapada de 1,5m..vizibilitate proasta si marcajele de abia se vedeau. Bogdan avea la el bocanci de iarna si coltari, asadar era echipat cat de cat pentru un traseu de iarna. Eu insa, nu aveam decat bocancii de 3 sezoane si o pereche de bete de ski. Bogdan sugereaza sa ne intoarcem cand vede portiunea periculoasa ce trebuia sa o parcurgem (si bine ar fi fost daca l-as fi ascultat!) dar eu nu vreau sa renuntam. Ma intreaba cam cat ar mai fi pana la refugiu si ii raspund ca data trecuta facusem vreo ora si ceva dar mers incet si nu pe zapada asa incat ii zic ca acum ne-ar putea lua vreo 2-3 ore. Pana la urma ne decidem sa continuam....


O portiune pe care daca am fi fost echipati corespunzator probabil am fi parcurs-o in 5-10 min maxim..ne-a luat aproape 30 minute

Urmatorul marcaj...pare atat de aproape dar de fiecare data cand trebuia sa traversam un valcel ne asumam un risc enorm. Ce bine ar fi fost daca aveam o coarda! Prapastia de sub noi, zapada proaspat depusa si portiunile cu gheata de pe panta inclinata nu prea ma incantau.






Imi amintesc cum dupa fiecare traversare de acest fel stateam si ne gandeam daca o sa mai reusim sa ajungem la refugiul de la Tiganesti la timp.


La un moment dat ma cuprinse si pe mine oboseala, ba chiar era sa ma coste foarte scump la o traversare mai periculoasa: am cazut vreo 5-10 metrii si sincer nu stiu exact cum m-am oprit sau in ce m-am oprit dar m-am trezit cu batul de ski infipt in zapada si tinandu-ma cu cealalta mana de un jenapan si cu picioarele suspendate. Pana la urma am reusit sa ma catar pana am ajuns pe asa zisa poteca (o brana acoperita cu 1,5/2m de zapada pe care trebuia sa testam la fiecare pas cat de adanca si de stabila e zapada). Totusi am continuat...mergand orbeste pe panta inclinata.

Drumul pe care il estimasem ca fiind de 2-3 ore s-a transformat intr-un cosmar de aproape 5 ore dintre care ultima ora pe noapte.

Bogdan statea in fata si facea urme deoarece el era singurul cu coltari insa, dupa o saptamana de munca si resimtind oboseala acumulata era la capatul puterilor. Eu eram in urma lui si trageam de el incercand sa-l motivez sa mearga mai departe. Stiam ca daca el cedeaza, acolo ramanem si sa dormi o noapte pe o brana la -15/-20 grade nu cred ca este prea indicat. Amandoi ne-am depasit limitele si nu cred ca ar fi supravietuit vreunul din noi fara ajutorul celuilalt.



A urmat ultima ora si cea mai groaznica. Deja era bezna si noi inca eram pe acea brana blestemata. Imi adusesem frontala insa nu intentionam sa o folosesc. Cel putin nu in asemenea circumstante. Ne opream la fiecare indicator si il cautam cu disperare pe urmatorul. Cateodata ne lua si 2-3 minute pana reuseam sa vedem prin bezna stalpii.

Intr-un final am ajuns si la refugiu. In urma discutiilor ne-am decis ca a doua zi sa nu mai riscam si sa sunam la salvamont. Ne-au trebuit cateva ore pana cand am reusit sa ne luam gandul de la aventurile din ziua respectiva si sa adormim. Cu siguranta n-a fost cea mai calduroasa noapte dar macar ne simteam in siguranta. Cel putin pentru cateva ore.....

Ziua a 2-a
(photos by Bogdan)

A doua zi dis de dimineata sunam la salvamont. Luam legatura cu o doamna care ne spune ca a nins tare in Bucegi si ca e riscant sa coboram la Malaiesti deoarece riscul de avalanse este ridicat. Ne face apoi legatura cu Salvamontul de la Cabana Malaiesti care ne spune cu totul altceva si anume ca a nins putin si ca nu este zapada mare in zona. Il intrebam daca de la refugiu se poate ajunge la cabana si ne spune "Da! Puteti cobori linistiti". Avand in vedere prin ce trecusem cu o zi inainte cerem ajutorul unei echipe. Ni se spune sa coboram spre Malaiesti si sa-l mai sunam daca avem probleme.

iesind din refugiu, orbit de albul din jur...

Spre varful Omu...mai urcam:))? (asta fusese planul initial, atunci cand plecasem din Brasov)

coborand spre Malaiesti...





In Caldarea Tiganesti...vremea parea mai promitatoare in a 2-a zi insa ramanea riscul mare de pornire a avalanselor. Zapada era si mai mare..avea deja peste 2metrii chiar mai mult in unele zone. Trebuia sa fim foarte atenti pe unde calcam...




A urmat iarasi traversarea unei brane. Parea mai accesibila decat cea din ziua precedenta dar s-a dovedit a fi la fel de periculoasa. La un moment dat ne-am zis..."Gata! Nu are rost sa mai riscam". Nu avea rost sa ne fortam norocul asa incat sunam la salvamont si solicitam iarasi ajutorul insa, nu primim decat niste indicatii "foarte folositoare".

Mai mergem 10-20 minute si abatandu-ne de pe poteca cu vreo 10m ajungem undeva suspendati. Vedem urmatorul indicator jos si decidem sa coboram spre el. Bag batul de ski in pamant...intra cu totul. In toate directiile zapada la fel de mare. Vedem niste jnepeni chiar langa indicator si decidem sa mergem direct spre ei. Ne gandeam ca in caz ca alunecam macar sa avem de ce ne prinde. Incet, incet, ajungem la indicator si cercetam zona. Urma o portiune foarte expusa, poate cea mai expusa de pana acum.

Sunam iarasi la salvamont si iar nu primim decat indicatii! Ii trasmit ca stiu traseul dar nu suntem echipati corespunzator. Eram constient de faptul ca luasem o decizie proasta sa abordez acest traseu pe asa o vreme dar acum chiar aveam nevoie de ajutor. N-am rezolvam nimic. Unde vine ajutorul atunci cand ai nevoie de el? Incepusem sa devin din ce in ce mai nervos. Ma gandesc cand a zis ca nu a nins tare si ca nu-i zapada mare..putem cobori linistiti...Nu stiu ce intelege el prin zapada mare. Probabil 2-3 metrii e putin.....

Dupa discutia cu salvamontul ii zic lui Bogdan: "Trebuie sa continuam. Nu vine nimeni dupa noi, nu are rost sa-i mai sunam. Ne oprim... aici murim!". Incercam sa-l motivez iarasi sa continue cu toate ca de data aceasta nici eu nu mai eram prea increzator ca o sa iesim cu bine din toata povestea asta. Valcelul ce trebuia traversat nu arata deloc bine: era multa gheata si panta era foarte inclinata. Coltarii lui Bogdan ne-au salvat pentru a nu stiu cata oara. Eu eram in spate, calcandu-i pe urme si facand exercitii de echilibristica. Ma tineam atat de tare intr-unul din betele de ski incat ma mir ca nu s-a rupt. Imi tremura mana de cat de tare ma sprijineam in el, sperand sa nu cedeze si s-o iau la vale (a doua oara poate nu mai aveam atata noroc).

Reusim sa traversam valcelul si panta incepuse sa devina mai lina. Mai mergem 5-10 minute si dam de o portiune cu multi jnepeni. Eram aproape de cruce!!:D. Stiam ca am scapat. Inca o coborare de 10-15 minute si suntem la cabana, o coborare care nu mai prezenta insa niciun risc.


Intr-un final am ajuns la Cabana unde, l-am gasit pe salvamontistul cu care vorbisem la telefon, jucand table! Ba chiar cand am intrat in cabana am avut impresia ca nu eram bine primiti. De parca ii deranjam sau ceva de genul. Am comandat un ceai, am stat 15-20 minute sa ne revenim si am pornit in viteza spre Rasnov. La coborare am inceput sa simt greutatea rucsacului. Trecusem prin atatea pana atunci ca si uitasem de cele 12-13kg din el.


A fost o tura pe care cu siguranta n-o voi uita niciodata. Am trecut prin multe situatii dificile si ne-am depasit amandoi limitele. Este ciudat cum reactionezi in astfel de situatii si cata motivatie poti obtine pentru a putea trece peste.

Am si invatat multe din aceasta tura:

1. Trebuia sa ma informez mult mai bine in legatura cu starea zapezii. Citisem prognoza, stratul de zapada de la cota 2000, de la vf Omu..dar se pare ca tot nu am fost de ajuns. Lipsa de experienta pe traseele de iarna si-a spus cuvantul.
2. Daca vreau sa parcurg un astfel de traseu..sa merg intotdeauna echipat adecvat.
3. Sa nu am prea mare incredere in cei de la Salvamont. Stiu ca am gresit mergand pe un asemenea traseu intr-o asemenea perioada dar, de asta exista salvamontul. Pentru ca atunci cand esti dificultate sa poti suna la ei sa le ceri ajutorul. Presupun ca nu exista doar sa ridice mortii.....
4. Cand abordezi un traseu mai dificil sa mergi cu cineva in care ai incredere si in care te poti baza. Bogdan a fost acel cineva in tura din Bucegi si prosibil ca daca nu era el, sa nu fi mai existat aceasta relatare.

Cred ca numai dorinta de a nu muri acolo si munca in echipa ne-au salvat.

Piatra Craiului - Valea Crapaturii (ianuarie 2011)

Taseul: Zarnesti - Valea Crapaturii - Cabana Curmatura - Fantana lui Botorog - Zarnesti

Participanti: Luci, Bogdan, Liviu


pisica de la cabana lenesa ca de obicei...



n-a fost chiar cea mai buna vreme :(


I'm watching you:))